Happyness

asta cauta majoritatea oamenilor. intr-un fel sau altul, ei isi cauta fericirea. a lor. cauta lucrul care ii face sa se simta cel mai bine, sa se simta macar pentru cateva momente impacati cu ei, multumiti. whatever.

era o melodie de la Vama Veche care zicea ceva despre faptul ca fericirea este ceva ce nu se atinge niciodata, dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata. oare? oare e asta valabil pentru toti? eu nu cred.

eu am incetat sa alerg dupa fericire fiindca intre mine si ea a aparut initial o crapatura care s-a existins, ajungand la un asa stadiu incat nu mai pot sa vad pe partea cealalta a craterului care continua sa se mareasca.

da! totul e naspa! asta e! nu mai conteaza. sunt doar eu si atat. nimeni altcineva.

voi, ceilalti, cautati in continuare fericirea. o veti gasi! macar voi.

bad luck

de ce nimic din ce imi propun nu iese? nu iese nici bine nici prost. nu iese nicicum. de ce nici in ultimul moment nu am dreptul sa inchei cumva o situatie? sa aflu deznodamantul. nu asa e normal? macar acum cand aveam atata nevoie.

dar probabil ca asa suntem noi, cei ghinionisti. nu avem niciun drept. nu avem voie sa ne dorim sau sa speram, sa ne asumam riscuri sau sa incercam sa facem ceva ce ne-ar putea face sa ne simtim mai bine. de ce? pentru ca finalul e deja scris: sau nu se intampla nimic sau se intampla naspa. oricum ai da-o nu e bine.

ce de rahat sunt oamenii. 90% dintre cei pe care i-am cunoscut sunt de rahat. ce trist. cu ce dispret te trateaza doar pentru ca si-au schimbat ei interesele iar tu pentru ei nu insemni nici cat negrul sub unghie. si tu R esti printe ei. mi se rupe daca ai sa ajungi sa citesti asta sau nu (evident ca nu, nici la o boaba de mail nu stii sa raspunzi cu “lasa-ma in cacat in pace”) dar ti-as spune in fata, cu atat de multa dragoste: “Esti un nesimtit”. fiindca esti.

ce nasol pentru mine. ce bine pentru tine. vreau sa am si eu capacitatea asta sa tratez oamenii cu indiferenta, sa ma doara in rozeta de sentimentele lor, daca imi bat joc sau nu de ei sau efectiv daca mai respira sau nu. mi-ar face o deosebita placere sa pot sa calc si eu in picioare persoane asemanatoare celor 90% de oameni de rahat pe care am avut “norocul” sa-i gasesc.

vreau sa dorm!!!

E una din multele nopti in care nu pot sa dorm. Incerc sa pun capul pe perna si simt ca totul in jurul meu arde. Cand inchid ochii e ca si cum in mintea mea s-ar dezlantui o furtuna pe o mare deja agitata. Imi vin in minte tot felul de ganduri, amintiri, regrete, ma cuprinde teama, singuratatea.

Tin minte cand inainte noptile erau pentru mine un refugiu. Si chiar daca nu reuseau sa-mi aline pe deplin framantarile, cel putin eram sigura ca pot sa ma las cuprinsa de vise, ca pot sa ma odihnesc. Acum nici macar asta nu mai am. Mi-e frica sa ma culc. Mi-e frica de tot ceea ce inainte imi aduce linistea. Nu mai am unde sa fug si nu stiu ce sa fac. Am incercat tot ce era posibil dar nicio solutie nu e de lunga durata sau totalmente sigura

Walk on

una dintre melodiile mele de suflet. abia astept sa merg la un concert u2.

say…

“nu trebuie sa-ti doresti nici aia, nici aia, nici ailalta. multumeste-te cu ceea ce ai deja si nu iti mai face planuri sau vise. oricum sunt degeaba fiindca niciodata nu se va implini ceea ce vrei tu de fapt. think small. in mediocritatea ta nu meriti mai mult. deja ai suficient. si ia aminte! asa va fi toata viata ta! obisnuieste-te!”

Do you know where your heart is?
Do you think you can find it?
Or did you trade it for something
Somewhere better just to have it?
Do you know where your love is?
Do you think that you lost it?
You felt it so strong, but
Nothing’s turned out how you wanted

1 iunie 2008

a trecut o jumatate dintr-un an plin de…nimic. cealalta jumatate se anunta la fel de arida ca si vara care tocmai se instaleaza cu eterna canicula, cu acele coduri galbene, portocalii si rosii, cu seceta s.a.m.d.

singurele realizari pe anul acesta: cele doua concerte Celine Dion la care am asistat pe 19 si 21 mai in Paris.

singurele viitoare realizari (probabil asa vor si ramane): excursie in Stockholm si Helsinki si poate…putina plaja pe litoralul Marii Negre.

in rest…..

ah…era sa uit… La Multi Ani de ziua copilului…

Whiskey lullaby

the ultimate song…enjoy.

She put him out like the burnin’ end of a midnight cigarette
She broke his heart he spent his whole life tryin’ to forget
We watched him drink his pain away a little at a time
But he never could get drunk enough to get her off his mind
Until the night

He put that bottle to his head and pulled the trigger
And finally drank away her memory
Life is short but this time it was bigger
Than the strength he had to get up off his knees
We found him with his face down in the pillow
With a note that said I’ll love her till I die
And when we buried him beneath the willow
The angels sang a whiskey lullaby

The rumors flew but nobody knew how much she blamed herself
For years and years she tried to hide the whiskey on her breath
She finally drank her pain away a little at a time
But she never could get drunk enough to get him off her mind
Until the night

She put that bottle to her head and pulled the trigger
And finally drank away his memory
Life is short but this time it was bigger
Than the strength she had to get up off her knees
We found her with her face down in the pillow
Clinging to his picture for dear life
We laid her next to him beneath the willow
While the angels sang a whiskey lullaby

O noua emisiune

m-a pocnit (asa cum ma pocneste mereu) o idee. ce ar fi sa se lanseze un nou format de emisiune, gen Big Brother, doar ca pe langa oameni obisnuiti sa fie in casa si vedete. stiu ca nu e foarte profitabil pentru respectivii (ar trebui sa renunte pentru, sa zicem, 6 luni, la turnee sau activitati care le aduceau, in mod normal, bani multi), insa cred ca ar fi interesant ca “fanii” sa aiba posibilitatea sa-si cunoasca mai bine artistii preferati.

cred ca la faza asta fanii Tokio Bordel & RBD ar fi cu adevarat lesinati de placere. dar nu ma refer la acest gen de cunoastere (”oh, my fucking God!! Bill!!! BILLL!!! FUCK ME BILL!!”) ci la genul (”Buna…eu sunt X si as vrea sa stiu mai multe despre persoana care canta/compune aceste minunate piese”). adica o conversatie placuta intre prieteni, la o cafea, fara urlete, lesinuri, crize de…dragoste & stuff.

hehehe…wishful thinking

to call or not to call?

intrebarea zilei: a suna sau a nu suna?

de multe ori am impresia ca stresez lumea atunci cand dau telefon. e adevarat ca foarte des dau telefoane doar cand e neaparata nevoie sau am o treaba urgenta cu respectiva persoana. de asemenea convorbirile sunt de scurta durata si foarte concise.

exista, insa, si vreo 4-5 persoane cu care ma mai intind la vorba, fiindca ne apuca vorbaria si dorinta de a ne exprima opiniile in legatura cu anumite aspecte ale vietii mondene & co. cu alte cuvinte, barfim. dar am senzatia ca deja stresez cel putin una din acele persoane. nu de alta insa mi-ar place sa stiu de ce nu si-a cumparat un telefon cu tasta “call”/”answer”, sau cu posibilitatea de a trimite un mesaj. chiar sunt extrem de curioasa.

si acum eu ce fac? sa sun sau nu? am chef de barfa si de iesit la frecat menta prin oras….

All by myself

am sa plec. am sa ma retrag si sa las totul in urma.

imi pare rau ca nu am fost o prietena buna, imi pare rau ca v-am dezamagit pe toti, ca nu am putut sa va ajuti mai mult si sa va fiu alaturi de fiecare data cand ati avut neviue. da, stiu ca ma credeati altfel. uite ca anumite intamplari si dezamagiri iti lasa un gust asa de amar incat nu mai vezi vreun rost sa sa te intorci la cum erai inainte. asta e.  inevitabil treci peste. timpul ajuta si vindeca. asa e! timpul vindeca. asta nu inseamna ca nu va ramane o cicatrice si o amintire a durerii pe care ai simtit-o.

stiu ca nu ma intelegeti. nu aveti cum. stiu ca ma veti judeca asa cum m-ati judecat probabil si pana acum. stiu ca iar o sa va ganditi “nu din nou faze de-astea”. nu. e ultima oara. va promit. nu ma intorc. chiar nu incerc sa par melodramatica etc etc. doar sincera. sper sa va fie mai bine si daca, Doamne fereste, veti suferi dezamagiri dupa dezamagiri pe toate planurile si in toate domeniile posibile, sa gasiti voi forta pe care nu am fost eu capabila sa o gasesc pentru a merge mai departe neschimbati si cu fruntea sus.

cam asta e de zis. in rest, imi pare rau pentru tot ceea ce ii poate parea rau unei persoane.

cine vrea sa ma gaseasca cu adevarat, sa mai vorbim, sa mai povesteasca ce e in viata lui/ei (fiindca in a mea nu e nimic si nu va fi nimic nou), stie cum sa o faca. daca asta inseamna ca ma dau batuta, ei bine, fie si asa. nu mai vreau sa-mi caut drumul pentru ca nu am sa-l gasesc oricum pe cel bun. asa ca, daca acesta mi-a fost cel mai la indemana, let it be. va urez drum bun si voua…