Dead Promises

Mi-am consumat sufletul. De tot. Si speranta. Mi-am ucis-o. Eu cu propriile mele maini. M-am saturat ca de fiecare data cand sunt aproape de a realiza ceva ce imi doresc, sa observ ca de fapt, subit, totul se intoarce impotriva mea. Prima data am crezut ca e vorba de ghinion, a doua oara am crezut ca sunt eu de vina, a treia oara mi-am dat seama ca asta sunt eu de fapt. Asa va fi mereu. Cu alte cuvinte, ce rost are sa-mi doresc, ce rost are sa mai sper, daca pana la urma, tuturor li se aranjeaza vietile fara niciun efort iar eu sa primesc in brate dezamagire dupa dezamagire?

Ma simt ca la un magazin de haine unde sunt reduceri, ma duc acolo, sunt prima la rand, intru in magazin dar mi se spune ca: a…pe tine te cheama asa si asa? Te rugam sa revii mai tarziu. Ma intorc si gasesc magazinul gol. Sunt data la o parte din calea implinirilor doar pentru ca…sunt eu. Am momente cand ma intreb cu ce am gresit, dar raspunsul e mereu acelasi: probabil pentru ca m-am nascut. Din pacate nu a fost alegerea mea.

Nu multa lume a reusit sau reuseste sa inteleaga ce simt, de ce ma simt asa, sau faptul ca probabil asa ma voi simti de acum incolo. Trebuie sa accept situatia, desi mi-e tare teama ca voi ajunge o frustrata (nu ca n-as fi inceput deja sa fiu) si o acritura. Dar pana la urma, pentru cei fericiti si impliniti, ce mai conteaza? Nu sunt invidioasa pe ei, desi poate asta e parerea pe care o las. Sincer. Doar ca atata vreme cat eu dau din rahat in diaree (am trecut de mult peste stadiul de lac si putz), nu prea vad cum as putea sa fiu si eu multumita macar partial.

Imi pare rau ca m-am comportat ca o cretina, imi pare rau ca nu am incetat sa fac asta, imi pare rau ca-mi doresc ceea ce toata lumea isi doreste cand stiu ca asa ceva nu e pentru mine, imi pare rau ca nu pot sa renunt la sentimente si amintiri doar pentru ca asa e cel mai bine (pentru tine!)… Imi pare rau ca…S-a intamplat…totul. De la inceput la final. Traiesc o viata pe care nu ar fi trebuit sa o traiesc.